Tăierea unghiilor sau prima lecție de pian

Eu am un termometru foarte exact pentru măsurarea stresului în viața mea: lungimea unghiilor. Cu cît sunt mai lungi, cu atît mai bine o duc. Înseamnă că lucrul nu mă deprimă, șefa e bună, merg la sport, mă alimentez sănătos, sunt calmă și mă simt bine. E destul să am un examen, un quarter close nebun, o ceartă zdravănă pe undeva în suflet și unghiile mele se scurtează ca visul unei nopți de vară.

the words of the week

I think I need to start keeping track of the new words I learn during the week. So let me try and do it on a weekly basis. And shame on me if I did not learn a single word during that week.


Ludicrous- causing laughter because of absurdity; provoking or deserving derision; ridiculous; laughable: a ludicrouslack of efficiency.
Spurious - not genuine, authentic, or true.
Clunky - awkwardly heavy or clumsy: clunky metal jewelry; clunky shoes.
To stammer - to speak with involuntary breaks or pauses, or with spasmodic repetitions of syllables or sounds.
Tongue- in-cheek - is a phrase used as a figure of speech to imply that a statement or other production is humorously or otherwise not seriously intended, and it should not be taken at face value.
To wince -  to draw back or tense the body, as from pain or from a blow; start; flinch.

Moment în tren

îmi place să privesc oamenii din intestinul unui metrou sau autobuz, preferabil așezată lîngă fereastra adiacentă ușilor care se închid. Iar dincolo de ele, aleargă oameni care nu mai prind decît trosnetul cauciucului dintre ușile ce se tamponează ermetic.Nu din răutate o fac. Din curiozitate. Îmi place să le observ preț de cîteva secunde scurte, cele mai fine linișoare din jurul ochilor și gurii care se încrustează într-un zîmbet trist sau într-o înjurătură monstruoasă. 

Îmi plac oamenii care zîmbesc trist la vederea trenului ce pleacă. Aceștia sunt oamenii buni. De dragul lor, aș trage de rotineta de urgență pentru a opri trenul și a le da o mînă caldă. Ei sunt oamenii care nu vor zbieră în urma ta, chiar dacă s-a întîmplat să nu fiți în unison.

Accept oamenii care se strofolesc expresiv în urma trenului, sau fie, fac o grimasă grotească, țuguind în jos buzele, scuipînd foc și salivă de necaz. Ăștia sunt răi, dar sinceri. Ei vor avea întotdeauna un cuțit tăios la vedere, de parcă ar spune: păzea, eu mușc rău. Și deja e treaba boierului dacă se bagă în gura porcului.

Și mi-e frică de oamenii fără față. Cei care vin și văd trenul, și nu schițează niciun gest, de parcă ar privi plictisiți cerul noros de afară. Fără emoție. Fără a comunica cine sunt de fapt. Ăștia, n-ai de unde ști dacă poartă arme sau ba.

Transpir

sunt ceva luni de gînd am învățat corpul meu să se delecteze cu o doză regulată de sport. Și nu e limpezimea minții pe care mi-o lasă ora de sport în ceasul tîrziu al nopții după care merg să lucrez în schimbul doi fără întrerupere cu o prospețime matinală, nici zvîcnetul mușchiului care se plămădește zvelt, nici formele corpului care se reliefează, nici nu atît buna dispoziție, nici încrederea cu care mă privesc în oglindă după antrenament ieșind din sală, nici sala luxoasă cu bazin și saună și de toate...ci sudoarea. Ăsta e momentul pe care maniacal și inexplicabil îl caut. Îmi place să simt cum cresc bobii de sudoare pe tot corpul meu, din creștet, pe tîmple, la încheietura mîinilor, sub sîni, pe gît...îmi place să simt acea fierbințeală dureroasă și obosită în care trupul meu crește...și așa fierbinte să îl arunc sub un jet de apă călduță în care l-aș mîngîia cu amîndouă mîinile, parcă spunîndu-i...bravo, ai fost harnic și ai meritat această binecuvîntată apă. Dușul e punctul meu culminant după o oră de antrenament. Pentru acel duș răcoritor (unicul duș în care simt că într-adevăr spăl ceva de pe mine) transpir.

brațul de nuci și lavandă

deși am scris cam sumbru recent, sufletul meu e plic de miros de nuci și lavandă pe care le-am cules de prin toată Cehia...bucurii de copil. Am o torbă de nuci verzi, casa plină de miros de lavandă, un ceai de tei tare bunicel...am dat drumul căldurii să-mi umple casa de prin calorifere, am dat muzica să-mi umple și ea căsuța...duminică seară. Poate un film mai vechi cu James Bond...sau o carte...

Living the dream...

cum răspund în ultimul cînd mă întreabă lumea ce mai fac.

Toate după merite

a se citi pe acest cîntec:

"spend all your time waiting
for that second chance..."

răsuna radio-ul în întunericul nopții iluminat de felinarele mașinilor de pe autostradă. Peste sticla ce se aburea la apropierea răsuflării mele, se întrezărea luna peticită după o pînză de cirrocumulus. 

Volanul stătea cuminte și obosit în strînsoarea mea caldă. Gîndurile se limpezeau și ele de o săptămînă de 20 de milioane...lăsam în spatele mele toată civilizația, toate activele lumii, toți oamenii pămîntului...și mă adînceam în iubita mea seară de vineri, o seară tîrzie...ce s-a așezat pe bancheta de lîngă mine, tăcută și limpede...ca o bună prietenă, tăcerea căreia nu stingherește...ci liniștește și umple de pace..

” I found some peace tonight...” continua piesa de S. McLachlan.

Mă gîndeam că tot ce mi s-a dat, mi s-a dat după merit. Tot ce avem, avem pentru că cîndva am întins mîna și am luat...sau dimpotrivă, cînd ni s-a dat, ni s-a părut prea puțin...ni s-a părut că merităm mai mult...și am preferat să așteptăm.

Nu poți alege părinții, frații, țara care te naște. Și sper că nici nu ți-ai dorit să le alegi. Dar ne alegem profesia, prietenii și oamenii scumpi cu care trăim vieți și naștem copii. Mi s-a întîmplat de multe ori să văd cupluri incongruente...parcă era mai frumușel băiatul, sau mai isteață domnișoară...azi nu mai îndrăznesc să gîndesc că unul e mai bun decît altul. Sau altădată, la lecția de tango venea un moșnegel înalt, vînjos, curios și dornic să învețe dansul...și venea cu o moșnegică de la care duhnea a vin, și care după o pirueta se tăvălea pe jos...și apoi încă 10 minute pe scăunel. Și cum veneau regulat împreună, și ea venea regulat amețită...mă întrebam.cum? De ce? De ce ea?

Pentru că cîndva el așa a ales. Poate are femeia ceva ce nu se întrezărește din unghiul meu, sau poate nu la lecția de dans.

Și chiar dacă nu are, el a vrut-o așa. Nu cred că a venit cineva într-o zi, i-a pus o armă la tîmplă și l-a forțat să danseze tango cu bețiva asta.

Merităm fiecare gram din fericirea sau nefericirea pe care o avem alături, pentru că într-o relație în care intrăm de bunăvoie...odată ce ruginește, se amărăște sau nu mai are niciun gust...putem ieși de bunăvoie. Și dacă am ales să o răbdăm, sau să îi mai dăm o șansă...am făcut-o nesiliți de nimeni...și nu e nimeni vinovat că azi ești dezamăgit/ă...a fost alegerea ta, doar a ta. Și nu e nimeni-nimeni altcineva vinovat. Și nu da vina pe nimeni...shhh..și nu te plînge de pașii pe care i-ai făcut singurică...

și toate acestea gînduri îmi trafică mintea...și îmi place să simt volanul, îmi place să decid direcția în care o voi apuca chiar în acest moment. În această clipă, toate, absolut toate cîte le am...le am în mîinile mele.

Drumul se îngustează prin pădurea sumbră și deasă...pinii ce străjuiesc cărăruia pe de o parte și altă se înalță sprea luna senină și plină...și de ar urla acum un lup...ar completa această imagine feerică în care frica mi s-a încrustat mai mult din propria-mi dorința pe piele.

....”memory seeps from my veins
let me be empty”

Ajung pe un drum de-a lungul rîului...niciun felinar, doar luna. Niciun om, doar eu, niciun vuiet...doar motorul. Îl opresc și pe el. Cobor încetișor să nu destram liniștea nocturnă și clinchetul apei. Vin lîngă gura apei cu un braț de gînduri și amintiri...

tot ce am, am după merite...și bunele și relele. Eu nu am întîlnit oamenii răi în viața mea, toți au fost frumoși, interesanți, deștepți...dar uneori în timp au devenit incompatibili sau nu am ținut același pas...sau ne-am îndepărtat, sau ne-am uitat...

și i-am adunat pe toți din toate amintirile mele la gura apei...să privim cum curge rîul...să mă oglindesc în apa rîului să văd cum m-am schimbat eu, cum s-au schimbat ei...și pe unii din ei i-am lăsat să plece în pace pe apa liniștită a rîului. Nu am nicio părere de rău...aleg să fiu liberă de trecut, de alegeri ce nu își mai au loc azi lîngă mine...lîngă gîndurile pe care le chem în mașină roșie de lîngă drum...

să mergem..ne așteaptă vineri, plină de mister, plină de aventură...să mergem să o ducem la castel.

Negativ

Ieri îmi depănam viața în imaginea unui negativ. Pe ici, pe colo, pe dincolo...mă poticneam de imagini triste, imagini durute, dezolante...Am luat o foarfecă și am tăiat pe unde un ceas, pe unde o zi, pe unde un an...și cînd am pus la loc ce mi-a rămas din viața mea...a rămas prea puțin. Și mi-am vrut viața înapoi, cu tot filmul întreg...așa cum e el, mai trist pe undeva, dar al meu...din capăt pînă-n capăt.

p.s. revin mai rar pe aici, am un orar de muncă tot mai alert, iar unde nu lucrez, vizitez acet pămînt nou. Las o melodie...ca mine.

How heavy is the glass of water?

A psychologist walked around a room while teaching stress management to an audience. As she raised a glass of water, everyone expected they'd be asked the "half empty or half full" question. Instead, with a smile on her face, she inquired: "How heavy is this glass of water?" Answers called out ranged from 8 oz. to 20 oz. She replied, "The absolute weight doesn't matter. It depends on how long I ...hold it. If I hold it for a minute, it's not a problem. If I hold it for an hour, I'll have an ache in my arm. If I hold it for a day, my arm will feel numb and paralyzed. In each case, the weight of the glass doesn't change, but the longer I hold it, the heavier it becomes." She continued, "The stresses and worries in life are like that glass of water. Think about them for a while and nothing happens. Think about them a bit longer and they begin to hurt. And if you think about them all day long, you will feel paralyzed – incapable of doing anything." Remember to put the glass down.

Sunt oameni

Sunt oameni cărora le dedicăm viață din viața noastră și dragoste din tot sufletul și ei o risipesc. Și atunci cînd răcnetul nostru ajunge la ei, ne oferă o speranță mototolită că poate mîine va fi mai bine..și noi le oferim o a doua șansă..de a ne răni, a de ne zgudui toate mădularele sufletului, de a ne stoarce de sevă și credință pentru ca ulterior să recurgem la un ultimatum ca un ultim gest de apărare. Le dăm de ales sau hăisa sau ceala, și dacă ei mai au un pic de cumsecădenie și omenie vor fi sinceri, față de ei, în primul rînd și vor renunța să ne mai tortureze, vor renunța să ne păstreze egoist ca pe o pereche de șoșoni care poate vor prinde bine cîndva într-o iarnă mai rece…și ne aruncă. Și noi suntem niște șoșoni recunăscători după toate…suntem recunăscători că nu-și mai bagă nimeni picioarele în viața noastră…

Ei pleacă, ne abandonează își caută de treabă. Și noi, luptăm să ne regenerăm o inimă ce parcă nu mai contenește să geamă…și nejutorați ca niște bebeluși încercăm să facem primul pas singurei. Recurgem la o muncă silnică ca la un panaceu ce ne-ar slei de gînduri, recurgem la prietenii uitați, la gîndul că așa e mai bine…fără fiori și orgasme, dar echilibrat, sigur, clar.

Și cînd parcă am învățat să nu mai sperăm că telefonul va suna, cînd nu ne mai controlăm incontrolabil poșta sperînd la o mesaj de căință, cînd ne obișnuim cu această singurătate pașnică și transparentă…

Ei reapar. Se indginează că i-am uitat, că nu tresărim de bucurie la auzul vocii lor, că nu le sărim în brațe de fericire. Ei au tupeul să ne reproșeze că dragostea ne-a fost fragilă și neadevărată dacă tot i-am uitat așa de repede și ne-am restabilit, dacă nu mai suferim…uitînd că atunci cînd dragostea le-a fost oferită caldă, pe tipsie toată și fără dobîndă și pentru o viață…ei s-au alintat un pic din ea, după care au lăsat-o vraiște…și i-au întors spatele.

Vacanță în Toscana (pentru mama)

Știu că ești prima care citește acest blog...apasă pe video-ul de mai jos. Sunt scînteie din amintirile noastre din vară..din Italia, Toscana, Solengo, Ostia, Roma...

Azi am văzut

Azi am văzut cum se trezește teiul din fereastra mea, am văzut albeața laptelui fiert turnat peste cerealele de o formă neregulată, am văzut clapele pianului meu cum se rînduiesc alb-negru, am văzut violetul mustos al rochiei pe care o îmbrăcasem, am văzut caldarîmul, jocul razelor de soare pe clădirile înalte, am văzut tramvaiul lunguieț și ruginiu, am văzut zmeura roșie vîndută în coșulețe de carton la 39 de copeici, metroul verde, mama care săruta degetele copilului său, numele stației de metrou, sărutul al doi îndrăgostiți ce își luau rămas bun la o intersecție pentru a pleca fiecare la serviciu, ochii triști ai unui cerșetor, galbenul cașcavalului și găurelele lui, sigla companiei mele, butoanele din lift, motanul din reclamă, scaunul meu albastru, colegii mei de serviciu, culoare sucului de morcov, literele din cartea pe care o citesc, măslinele rotunde adîncite în aluatul unei tarte, fațada măreața a bisericii, mîinile unui pianist, cîinele care dormea cu boticul lungit pe labe, ochii albaștri ai Jenicăi, zecile de culori în magazinul de înghețată, trecerea pentru pietoni, un băiat înalt și slab în tricou negru ducînd într-o mînă o carte groasă, mașini nerăbdătoare, azi am văzut doi orbi (el și ea, cu ochii supți), ținîndu-se de mîna...

p.s. e preferatul meu spot publicitar dintotdeauna, din toate timpurile...

Barcelona 2013, Day 5: Dragostea din tei

Acest video sfîrșește ciclul Barcelona.

Fin..